CORNELIU VADIM TUDOR a fost cea mai puternică voce a culturii românești din ultimile decenii care a încetat din viață, prematur, luni 14 septembrie 2015

            Poate cea mai puternică voce a literaturii române, rebelă și impetuos de energică, până mai ieri încă vie, unul din scriitorii importanți ai literaturii române, cel mai mare pamfletar al gazetăriei românești, o arhivă atotcunoscătoare despre tot ce se întâmplase în literatura română din timpul comunismului, ai anilor 70 până în zilele noastre, cel ce îi cunoscuse personal pe toți scriitorii români, oamenii de cultură și de știință, politicienii, regizorii, actorii tuturor evenimentelor importante și mai puțin importante ale țării sale, patriotul vehement și până la sacrificiul suprem, românul bolnav de România și de românism, istoricul care în emisiuni televizate demonstra că este o enciclopedie care știe orice amănunt, până la zi și oră în legătură cu orice fapt istoric românesc sau mondial, chiar și cel mai mărunt, doctor în teologie iubitor pătimaș al lui Dumnezeu, satiricul virulent, un Voltaire al României, Europei și al întregii lumi, pamfletarul și polemistul cum altul nu se născuse până la el, naționalistul anti globalizare care uneori crea falsa impresie de rasist, xenofob, extremist, acestea fiind de fapt trei caracteristici pe care în realitate le ura, politicianul care își împroșca cu vehemență adversarii politici, de la obraz, fără nici o urmă de diplomație, cu epitete ce se constituiau în injurii, atrăgându-și mânia acestora și a unor sfere de putere extrem de influente, declanșând campanii de presă împotriva sa, cel ce transformase calomnia în figură de stil, fanfaronul fermecător, scandalagiul care spunea lucrurilor pe nume, dar vorbim și despre iubitorul ideii de familie alături de o nevastă și două fete care îl idolatrizau, iubitorul de animale, cel care oferea hrană săracilor chiar și atunci când nu avea bani, împrumutându-se, o ! Doamne și ar mai fi o infinitate de caracterizări, precum cea de conviv și umorist, omul cu tolba plină de bancuri, textierul a numeroase texte de muzică ușoară, iubitor și promotor al sportului românesc, mondenul, colecționarul de cărți și icoane rare, acest om a dispărut dintre noi luni 14 septembrie, la ora 18 și 30 minute, la Spitalul Militar din București, în urma unui infarct, produs pe fondul bolii diabetice care îl încerca de mai mulți ani. 
             Lumea lui Corneliu Vadim Tudor oricum era pe cale de dispariție. A apărut o lume nouă în care triburile inițiale, adică popoarele se amestecă mai mult ca niciodată rezultând un heterozis populațional și cultural extrem de complex, cu granițe între state care tind să se șteargă, în care noțiuni precum patriotismul sau cultura națională devin desuete, o lume aflată într-o continuă criză în care oameni deznaționalizați se duc să muncească oriunde în lume și își pierd total identitatea națională. În această lume nouă, Vadim ar fi fost un paria.
              Maestre, mulți din cei pe care i-ai ajutat, și nu au fost puțini, s-au spălat pe mâini de tine ca Pilat din Pont.
              Mulți dintre politicieni și din păcate și foarte mulți dintre ziariști nu au realizat faptul că poporul român este monarhist republican și liberal socialist, că nu poate judeca în culori contrastante, spre exemplu alb și negru, ci într-o infinitate de nuanțe de gri, din această cauză, poporul român devenind unul dintre cele mai fascinante popoare ale lumii. 
        Maestre, să-ți fie țărâna ușoară, vei rămâne pentru noi, cei care îți recunoaștem valoarea și iubirea de țară, nu numai  ca un poet desăvârșit sau istoricul a toate cunoscător, ci înainte de toate ca o personalitate remarcabilă a culturii române. Prin dispariția ta, dispare un univers spiritual unic, copleșitor, cel al unei mari valori culturale românești. Ai avut mult prea mulți dușmani, pe care ți i-ai făcut singur, și chiar dintre cei mai puternici încât aceștia deja te-au condamnat la uitare culturală, vor să nu fi existat vreodată. Din această cauză, aceștia, nu permit să-ți fie depus corpul, deși în neființă, în holul Senatului, măcar pentru câteva ore, instituție în care ai fost senator al României în trei legislaturi, în una din ele fiind vicepreședinte al Senatului, plus parlamentar european. Le este teamă să nu te trezești la viață și să îi tragi de mânecă. Corpul tău a ajuns la Biserica Sfântul Gheorghe, așa cum ți-ai dorit, pe același loc unde s-a odihnit și trupul neînsuflețit al lui Eminescu. Maestre, ca și Eminescu, te-ai jucat prea tare cu focul, cu stresul unor interminabile lupte politice și poate asta ți-a adus o moarte prematură. Dumnezeu să-ți ierte păcatele căci nu e om să nu fi păcătuit pe lumea asta. 
         Ars longa, vita brevis, occasio praeceps, experimentum periculosum, iudicium difficult.

Oricît am fi de buni sau răi vreodată,

Oricît am fi de falşi sau de fireşti,

Ne regăsim sfioşi cu toţii, iată,

În templul limbii noastre româneşti.

Ea urcă din adînc, ca dintr-un crater

Topind în lavă fiece cuvînt,

Căldură e, de stea, şi alma mater

Şi n-are seamăn pe acest pămînt.

Oh, bocet e, şi dans, şi zeitate

Care îşi paşte turma între crini,

E geniul bun ce-n tîmpla ţării bate

Şi dacă astăzi luminaţi trăim

Şi inimile noastre-s fermecate

Cuvine-se, şi ei, să-i mulţumim“.

               

                        Odă limbii române, poezie din volumul Poezii, 1977

Stau la masa de scris şi privesc cînd la coala albă de hîrtie, cînd pe fereastră. E primăvară, dar parcă n-ar fi. Am senzaţia că trăim un anotimp care n-a mai existat. Totul e mohorît în jur, oamenii sînt abătuţi, îngrijoraţi de ziua de mîine. Niciodată n-am avut un asemenea sentiment de zădărnicie. Orice s-ar întîmpla în ţara asta – nu se schimbă nimic. Indiferent cîţi politicieni corupţi au intrat la răcoare, locul lor va fi umplut, rapid, de alţii, mai tineri şi mai lacomi. Fiindcă pedepsele sînt de faţadă, ca să-i păcălească pe fraieri: fură unul sute de milioane de euro, scrie o cărticică în închisoare (deşi el e analfabet) şi, gata, execută doar ¼ (un sfert) de pedeapsă. Marii scriitori ai acestei ţări – unii trecuţi de 80 de ani – trag targa pe uscat şi nu-şi pot permite publicarea unor volume, fiindcă aşa ceva costă. Dar Boier Căcărează e mai tare ca Balzac: a scos o carte (scrisă de alţii) şi, hai, liberare! Averea nu numai că nu i-a fost deranjată de nimeni, dar i-a şi sporit. Să tot stai la zdup! Atmosfera din România e din ce în ce mai apăsătoare. Eu vorbesc cu oamenii. Primesc mesaje. Toată lumea se revoltă de ceea ce se întîmplă. A devenit clar că Parlament nu avem. Poate Sculament; dar nu Parlament. De Guvern şi de Preşedinţie – ce să mai vorbim, oarba după ele! Şi atunci, cum funcţionează Statul acesta? Tocmai asta e, că nu funcţionează. Serviciile de apă, gaze şi electricitate merg înainte, de bine, de rău, pentru că au fost cedate unor străini, care fac ceea ce trebuie, fiindcă aşa ceva e o sursă de profit permanent. Carevasăzică, s-a intrat în acest cerc vicios: ţara e colonie, dar s-ar alege praful de ea dacă rechinii străini nu s-ar ocupa de una şi de alta. E limpede că nu ne putem gospodări singuri. Sau putem, dar mai întîi să ne umplem, noi, buzunarele, căpătuindu-ne rubedeniile, prietenii, vecinii, amantele.

                                    Corneliu Vadim Tudor, mai, 2015

ULTIMA CAFEA

Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

                                 Corneliu Vadim Tudor, 7 septembrie, 2015